Uhhh, ce goldies am avut. Acum stau şi mă umple sufletul de extaz, mă năpădesc trăirile din anii trecuţi, şi mă simt liniştită pentru că mi-am luat doza de ”destrăbălare”. Adoram serile, în care după un raid fără folos prin mall, după cumpărături multe şi inutile, după junk, ajungeam acasa. Apartamentul pe care-l închiriam în 3 era refugiul meu. Era singurul loc unde vroiam să fiu după o zi obositoare, plină de drumuri şi perepeţii. Era locul preferat după o noapte nebună sau după întâlniri romantice. Mai exact locul preferat era canapeaua de la bucatarie. Acolo mă furişam cu fetele mele, cu fumul de ţigară ca un perete printre noi, şi nopţi lungi de bârfit, dicutat, râs şi criticat.

Acolo Read the rest of this entry »

Textul de mai jos e bazat pe propria mea teorie şi nu o impun nimănui.

Toată lumea se crede bun, darnic şi foarte puţini dintre noi recunosc că sunt nişte mizerabili. Mai jos voi enumera anumite caracteristici după care vă puteţi autoanaliza. Acestea se bazează atât pe propria mea experienţă cât şi a celor apropiaţi mie.

1. Cum determeni mândria? Recunoaşte în gândul tău că-l iubeşti mai tare pe Dumnezeu decât te iubeşti pe tine. Sau dacă nu eşti religios, recunoaşte că iubeşti oamenii mai mult decât te iubeşti pe tine. Dacă ţi-e greu, sau te gândeşti de ce ar trebui să iubeşti tu mai tare pe altcineva nu pe tine, atunci eşti contaminat. Nu de aceea că aşa e scris în biblie, dar pentru că mândria orbeşte şi omul nu mai vede adevărata valoare a vieţii. Se pune mai presus de orice şi se dezvaţă a iubi.

2. Sigur te-ai certat cu cineva vreodată. Un prieten apropiat, sau iubită. Dup această ceartă această persoană a început să spună tuturor prietenilor voştri comuni cât de rea/rău eşti? Tu ai tăcut? Zîmbeai tuturor şi spuneai că a fost frumos ce a-ţi avut dar că a venit timpu să se termine. În gând însă ziceai că oamenii se vor întoarce spre tine pentru că nimănui nu-i plac oameni care îi pun să aleagă. Eşti meschin, şi manipulator şi în final eşti josnic.

3. Vrei maşină frumoasă şi haine de firmă? Te enervează toţi cei care au afaceri prospere şi crezi că toţi sunt nişte bandiţi ce fură bani de la oameni ca tine? Creză că statul ar trebui să înţeleagă odată că ţara se bazează pe cei asemenea ţie şi ar trebui să ai tu mai mult decât au cei care nu merită? Pentru că sunt proşti, şi răi, şi urâţi, şi vicleni… Asta se cheamă invidie. Dacă nu ai ajuns undeva în viaţă e doar vina ta. Energia pe care o pierzi ponegrindui pe ceilalţi foloseşte-o constructiv.

Întrebările de mai sus mi le pun deseori pentru că sun om, şi sunt slabă. Pentru că aşa vreau să devin mai bună şi să înţeleg odată şi pentru totdeauna, ce nu s-ar întâmpla cel mai important e SĂ RĂMÂNEM OAMENI.

Am citit vreun an în urmă ”Hoţii de frumuseţe” de P. Bruckner. Un roman înspăimântător pentru mine. Ceva care mi-a dat în cap, pentru că era despre mine. Despre hoţul meu personal. Nu voi scrie despre această carte, pentru cei interesaţi de psihologie este o adevărată pledorie a psihoanalizei.

Eram tânără, la cei 17 ani ai mei. Era puţin mai mare ca mine, era cel mai tăcut şi misterios băiat din liceu. Mă privea atât de senzual că nu înţelegeam pe ce lume mă aflu. M-a urmărit mult timp, nu-l vroiam şi căutam să-l evit. Până la urmă am renunţat, şi i-am dat o şansă. Peste o lună simţeam că suntem suflete pereche. Îi dedicam tot timpul liber. Stăteam cu orele la telefon. Mă devora, fără el eram ca fără vlagă. La a treia lună nu mai purtam machiaj, nu mai purtam decolteuri şi tocuri. Eram transparentă, nearanjată, mergeam cu ochii în jos de frică să nu-i plac cuiva. Am încetat să mă văd cu prietenii că să nu-l supăr. Nu trebuia să mă machiez, pentru că şi aşa eram cea mai frumoasă pentru el. Când voi îmbătrâni şi voi fi urâtă atunci voi avea voie sa folosesc rujuri şi alte chestii. Read the rest of this entry »

Cam cu vreo 2 ani in urmă, având idealurile despre dragoste pe care le aveam, aş fi fost gata sa merg la capătu lumii pentru alesul inimii mele, pe care-l credeam sortitul meu pe-ntreaga viaţă. Eram gata să trăiesc ca o martiră, aşteptându-l cu ochii înlăcrămaţi, sa oftez adânc in fiecare seară inainte de culcare, sa devin femeia puternică din spatele bărbatului, să mă chinui pentru clipe de fericire precare. De vina e poate natura puţin masochistă a femeilor, a femeilor din fosta societate sovietică, femei ce trebuiau să-şi satisfacă soţii cu lacrimi în ochi, să tacă pană acesta nu-i permitea să vorbească, şi multe alte aberaţii care incă mai bântuie mintea bolnavă a bărbaţilor noştri. Nu a fost să fie, nici sortitul nu-i sortit, nici martiră nu mai sunt, şi nici să mă chinui nu vreau.

Am schimbat toate astea pentru dimineţi de duminică fericite , trezită-n aşternuturi albe de saten, cu miros de cafea şi fresh de portocale, croissante cu unt, pijama de mătase care se scurge timid de pe umeri lasând ochiul curios al sânului să admire dormitorul luminos. Am schimbat trecutul pe iubit până la extaz, pe săruturi interminabile, pe fericire continuă. Iubi eu pot, m-am dat şi iubită. Dusă-n braţe si admirată, mereu frumoasă-n ochii sortitului meu. Insfârşit mă simt femeie. Lumea se învârteşte-n jurul meu şi sunt liberă. Acum aleg eu.

Cum a inceput  schimbarea? Atunci când am decis să mă iubiesc, să-mi iubesc calităţile, să-mi mâmgâi defectele, ca plâng şi ele din lipsa de dragoste şi se urâţesc. Am simţit dragostea adevărată cand m-am îndrăgostit de mine. Aici vorbesc despre dragostea firească, despre acceptare, dragoste smerită şi deloc narcisistă. Şi asa a inceput povestea mea cu sfârşit fericit. A fost odată o Cosânzeană…şi a trăit fericită până la adânci batrâneţe…

Cat traim invatam. Invatam lumea ca pe o carte, invatam oamenii, cum sa-i manevram/manipulam,invatam calcule/formule. Rari sunt cei dintre noi care invata despre ei insisi, se descopera si isi cunosc adevarata fiinta,cu bine si rau,se accepta si depasesc faza negarii. Spre asta tindem, si am ajuns abia la faza descoperirilor, invat pe zi ce trece mai multe.

Ma minunez de ce pot, sau mai bine zis de ce a creat cel de sus in mine, si ma minunez si mai tare cand accept sa-mi accept defectele, ma transform atunci. Omenirea nu realizeaza din pacate: adevarul lumii sta in fiecare dintre noi si ca adevarata fata a acestuia e adanc ingropata in fiecare fiinta.

Azi am realizat ceva important: sunt o copila meschina, vicleana, intentionata, chiar ticaloasa, fara scrupule. O copila stricata. Daca stau sa fac cronologia acestei trasaturi s-a cam infatisat pentru prima data in relatia cu tatal meu. Atunci am inteles ca daca fac ochii mari, inocenti, daca o joc pe neajutorata, zambesc naiv, ajutata de simtul meu inascut de a pune intrebari ciudat de ciudate si stupid de naive (de ex.: oare cainii din diferite tari vorbesc in diferite limbi? si serios ma intereseaza raspunsul, daca stie cineva va rog scrieti-l) par adorabila in fata ochilor barbatesti. Si am adoptat aceasta fata, mi-am nationalizat-o, si e parte din mine, sau mai bine spus sunt “eu” descoperita. Ma joc, ma joc cu focul, cu pasiunile barbatilor, viciile si slabiciunile lor, ii fac puternici, se simti titani, demiurgi, poeti, artisti. Asta fac, si ma incanta, dar o fac din cele mai pure porniri de a face pe plac altora. Vreau sa fiu muza pentru cei din jurul meu. Am inteles ca asa pot sa construiesc si sa daram, de la mici cotete pana la cetati intregi, pot transforma potentialul in aur, si invers. Sunt fericita ca am acest talent dar ma sperie puterea pe care o capat. E un dar, de la cineva de sus, acum ramane doar sa-i decopar rostul.

A fost odata ca niciodata si asa m-am facut cu un anonimat. De ce am ales anonimatul? Pentru mine e simplu, avand o anumita imagine in lumea pe care o populez cu atata drag, nu am vrut sa intalnesc pareri sceptice. Multi dintre prietenii mei nu ma cunosc ca fiind o visatoare si poet in suflet. Alti oameni nu prea ma au aproape de inima si asta i-ar fi oprit din a face cunostinta cu scrierile mele. Un alt motiv pentru anonimat e zambetul pe care-l capat cand ma intreaba vreun prieten/cunoscut/locuitor al listei mele din messanger “cine-i cosanzeana? scrie foarte frumos”.

Cred ca anonimatul in sine este un mod de viata. Prin anonimat reusesc sa exprim si sa traiesc ceea ce in viata de zi cu zi nu poate lua amploare. Nu are legatura cu nici un comentariu pus pe alte bloguri, sau curajul de a spune lucruri trasnite, nu, chiar deloc, e doar acea senzatie ca unele visuri mai launtrice pot trai independent de viata cotidiana, pot lua avant si zbura departe departe.

Dar..stiti, de unde stim noi ca anonimatul e defapt anonimat si nu e realitate? Anonimatul meu e o parte din mine, e acel “eu” care a fost putin ignorat cand mi-am facut alegeri in viata. Si acuma am decis sa-i ofer ocazia de a se destinde. Anonimat poate fi si persoana din spate, acel personaj ce in realitate e un anonim si traieste doar prin posturile/articole/gandurile sale.

Dupa oranduiala istoriei, nestirea omeneasca, naivitatea populara, am ajuns sa am 2 patrii. De bine, de rau, asta e, cu asta traim. Patria mama, cea ce pe buna dreptate ar fi trebuit sa ma gazduiasca, si patria ce pe buna lege ma gazduieste.

Viata mea acum e impartita intre cele doua orase din cele doua patrii ale mele. E Chisinaul, ah Chisinaul, orasul tacut, timid, palid la fata, plin de speranta, dar prea fricos sa-si construiasca singur viitorul. Copil plapand. Chinuit de arsita si necioplire. Aici mi-as trai batranetele, pe strazile verzui si linistite. Peisaj ce corespunde in totalitate distinului agrar al tarii pe care o reprezinta. O scena de teatru invechita, cu trecut glorios. Mai sunt actori interesanti, personalitati umbrite, mai apar pe unde si unde, mai apare speranta. Se mai intorc plecatii, mai aduc extazul de peste hotare, idei si dorinta de a schimba ceva. Da, asta e calitatea sa principala. Ofera odraslelor sale posibilitatea de a ramane in istorie schimbandui traiectoria in istorie.

Si Bucurestiul, da Bucurestiul, un adolescent cu iz parizian, mai increzator, chiar arogant, privind de sub palarie pe noi veniti, cu ochi de atot stiutor. Oras scump la vorba, dar plin de elemente galagioase. Un oras ce-si revendica trecutul cultural. Oras ce-si revendica speranta. Precum ateneul, usor simplist la aratare, odata trecand de usile scartainde(mediocritate), nimeresti intr-o lume a muzicii, a teatrului, a flirtului, lacrimilor de bucurie, impresii si fotografii alb negru. Mult mai multe zambete si seri fara de plictiseala.

Cu mici licariri de nostalgie, lacrimi in ochi, zambet pe buze, fericire in suflet, impacare in ratiune, pace in corp…am terminat facultatea. Trei ani trecuti de-a fuga, in timpul carora s-au intamplat atat de multe lucruri. Ma simt batrana gandindu-ma la cumulul de experiente. Am invatat multe, atat in facultate (am apucaturi de tocilara), cat si in afara ei, mai ales in afara ei. Voi impartasi lumii aceste minunate experiente:

a) In facultate tocesti pentru ca iti formezi o anumita logica. O logica profesionala, multilaterala si concentrata.

b) Prieteni ai putini, chiar foarte putini, si cu timpul, daca ai cap si intuitie, ii filtrezi si renunti la paraziti.

c) Lucrurile marunte sunt cele mai semnificative, daca inervin astea intr-o cearta nu le dai niciodata de capat, cum ar fi cu un lucru mare. Daca-i mare stii unde sa-l cauti, pe alea marunte nu le poti identifica din prima, si apar si apar mereu ca niste bube acolo unde te doare mai tare. In lucrurile frumoase insa lucrurile marunte sunt alea pe care le memoram, melodia pe care ai auzit-o cand l-ai vazut prima data, trandafirul din carte, cuvintele rostite, privirea, parfumul… Un lucru mare cum il explici? Descriind o gramada de maruntisuri care l-au acompaniat.

d) Prietenii pe care-i ai alaturi te reprezinta, daca nu in totalitate cel putin acea calitate/defect reprimat(a) de catre tine, pairinti, societate…

e) Cartile alese pot deveni cele mai bune calauze in viata. Vorbesc despre perlele literaturii.

d) In viata ne facem drumul singuri. Ni se da de la inceput o traista cu unelte, in ale caror utilitate ne dumerim singuri. Din acest motiv e foarte bun cititul, fara a exagera desigur, pentru ca inveti cum alti oameni si-au folosit uneltele.

e) Cu cat e o persoana mai libera, independenta cu atat poate avea sentimente mai pure, puternice si trainice. Sa explic: atunci cand sunt libera, imi fac singura alegerile, meditand mult timp, punand pe cantar, pro, contra, aleg, si aleg ceea ce stiu sigur ca duc la bun sfarsit.

f) Omul e narcisist de la natura: se indragosteste de oameni care-i seamana la chip, care au calitati comune, care ii impartasa placeri, vicii, repulsii. O fi faptul ca suntem facu-ti “dupa chipul sau asemanarea lui Dumnezeu” sau pentru ca asta e mecanizmul naturii de a promova si pastra anumite caracterisitici genetice?

g) Si ceva mai putin destept, pentru maserialista din mine: Lucrurile scumpe sunt mult mai bune si le voi prefera merau pe astea in schimbul multor altora care doar ocupa loc si se uzeaza usor. Vorbesc aici de genti, haine si incaltaminte. Exista exceptii gen matase indiana, sau handmade de prin alte zone. Dar astea tot sunt vandute in anumite locuri foarte scump asa ca e o exceptie care demonstreaza regula.

Aici ma opresc, dar sunt multe alte lucruri pe care le-am trecut cu vederea, lucruri minunate si altele mai putin placute. Pe parcurs mai spun, mai scriu, mai impartas…

——————————-

Propun articolul pentru concursul “Blogostart”, categoria Diverse

Acest articol e raspuns pentru Leapsa citita pe blogul lui Mihail Musat!

Sa incepem interviul:

• Daca ar fi sa fac un muzeu al propriilor mele accesorii sociale*, ce exponate as vedea pe raftul meu?

Sunt un mare fan al cartilor. Iubesc filele albe cu intelesuri eternizate, si caractere inventate de om pentru a impartasi intelepciuni. Cred ca muzeu meu ar fi o librarie, cu rafturi din lemn de cires, putin cojit si ros de timp, cu podeaua scartiind si muzica lui Damien Rice. As mai avea undeva in fundul odaii un raft cu carnetele de tot felul, in care s-ar gasi ideile mele, parari si aventuri descrise frumos. Cateva poza inramate, si ceaiuri.

• De ce le mai tin inca in viata mea?

Ele sunt viata mea. Cartile mi sunt calauze, invatatori si parteneri. Carnetelele sunt prietenele mele si ceaiurile cu canile alea adorabile sunt rasfaturile mele.

• Care ar fi acele experiente, oameni, relatii, obiecte pe care le-as lua intr-o carte despre mine?

As lua libertina dinmine, acea parte a mea care e visatoare, dornica de cuceriri culturale si seri prin strazi pariziene.

Va provoc si pe voi sa raspundeti la aceste intrebari, asa ajungem sa ne cunoastem mai bine!

Alegerile pe care le facem ne definesc. Ne construiesc si ne adapteaza cailor alese de catre noi. Pana si atunci cand decid parintii pentru noi, tot alegerea noastra e sa-i ascultam.

Pana acum cele mai grele alegeri au fost sa-mi continui drumul, sa nu derapez decat foarte putin pentru a cunoaste ce pierd, si sa ma intorc cu grija inapoi. Cat de greu este sa lasi in urma ta zambete dragi, seri plapande, grabeli, melodii care ti vor aduce mereu aminte de cate ceva frumos. Alegeri bune, sau ba? Cine stie?! Poate ca principiile mele sunt corecte, si daca nu…atunci asta am meritat.

Libertatea de a alege e foarte greu de suportat, poate mai greu decat consecintele.