Cat de mult nu am vrea sa fie adevarat, o femeie este defapt definita de barbatii din viata ei. Iubesti un ratat? Este foarte probabil sa fii sau sa devii si tu una. Te-ai maritat cu un print? Ai mari sanse sa devii si tu o printesa.
Acest articol este despre tipajul barbatilor care fac sau au facut parte din mine.
Primul barbat din viata unei fete, si cel mai important este tatal. Tata meu e un barbat puternic, care m-a facut sa ma simt in perfecta siguranta in preajma lui si mi-a oferit multa dragoste. El era protectorul meu si nimeni nu pitea sa ma supere, nici macar moral, pt ca el era mereu langa mine. El m-a invatat sa fiu om si sa am incredere in mine.
Al doilea barbat din viata mea e fratimiu. El a fost tapul ispasitor pt toate complexele mele. De mica eram foarte inchisa si felul in care el isi manifesta dragostea pt toti ma facea sa-l invidiez. Si eu vroiam sa fiu libera, dar orgoliul nu m-a lasat. El ma invata sa fiu libera.
Al treilea era un tip Bradutan din gradinita. Din cauza lui m-au ras muulti ani verisorii mei. Toti anii gradinitei i-am fost fidela. El a ras de mine. El m-a invatat sa mi fie rusine sa mi arat sentimentele.
Al patrulea a fost cel care m-a sarutat prima data. Aveam 12 el 16 si deja planuia sa se nsoaare cu mine. Mi-a placut de el, eram vara la bunica. Dupa ce am plecat am intrat in faza negarii si l-am trimis. El m-a invatat ca nu totdeauna primesti ceea ce astepti si uneori oamenii sunt iinfluentati si de marca telefonului mobil.
Al 5lea a fost defapt primul. M-a iubit. A incercat sa o nlocuiasca pe maicasa cu mine, m-a facut ca o mama, m-a distrus, dupa mi-a zis ca nu sunt ceea de ce s-a indragostit. Ca ma vrea ca la-nceput. El m-a invatat sa mi fie frica de relatii, sa nu mai am incredere in barbati si sa ma tem de suferinta.
Si logodnicului meu, care defapt este unicul. Cu el am avut primul sarut. Cel la care visam la 12 ani, cu artificii si time loop ca-n telenovele. Sarutul lui a oprit Moscova pe cateva minute. El m-a invatat sa iubesc si sa ma iubesc. El m-a facut sa fiu multumita de ceea ce sunt. El ma face sa am incredere in tot ce fac si el imi ofera mai mult decat pot da eu. El m-a invatat sa fiu eu.
Fiecare dintre ei m-a invatat ceva. Unii ceva de bine altii ceva cu care sa ma descurc in viata, asa ca sa nu mai nimeresc in asa situatii. Trucuri de a scapa de nesimtiti.
Pe tine ce te-nvata persoana de langa tine?

Candva demult omul putea vorbi cu forme superioare de existenţă, sau mai bine zis cu Dumnezeu şi alte întruchipări ale Acestuia. Aces lucru îl aflăm din diferite legende, scrieri despre martiri, apostoli, istorie, dar sursa cea mai importantă este Testamentul Vechi.

Lumea în care trăiesc oamenii acum este imperfectă din concept, în această lume perfecţiunea nu poate exista sub nici o formă, odată apărută ea se transpune într-o lume superioară, părăsind viaţa pe pământ. Puritatea sufletului e ceea ce ne apropie cel mai mult de perfecţiune, de existenţe superioare. Mii de ani în urmă erau oameni puri, care înţelegeam limba Divinului, puteau răstălmăci semnele acestuia şi transmite mesajul maselor.

Azi omul este o maşină de făcut bani, care răstălmăceşte semne şi îndemnuri venite nu de la Dumnezeu, şi care distruge totul în calea sa, inclusiv sufletul propriu. Există în zilele noastre oameni ca Noe, oameni care înţelg legile existenţei universale şi îi văd curenţii. Noi cei simpli, ignorăm absolut totul. Noi de frică şi de lene am început să-l negăm pe Dumnezeu, pentru că drumul către lumină ni se dă mult prea greu. Avem de curăţat prea mult în noi.

Pentru mulţi acest articol va fi o aberaţie, eu însă cred că vor fi şi cei care vor înţelege că priorităţile omului trebuie să fie spirituale şi nu materiale. Banii, faima, frumuseţea, tinereţea, toate se cumpără, dar uneori preţul poate fi enorm de mare.

Oare cum voi fi peste 20 de ani?! Chibzuiesc asupra timpului. La fel cum stau in noiembrie şi-mi închipui cum o să vină şi anul nou, aşa stau să mă gândesc cum se vor împlini 20 de ani din această clipă.

Voi fi deja în a doua tinereţe. Voi avea riduri şi toţi îmi vor spune cât de bine m-am păstrat. Voi avea mereu părul aranjat prin saloane şi mă voi uita de sus la fetele tinere si proaste. Voi avea copii de trimis la şcoală şi o să merg la ore de pilates individuale. Va veni şi această clipă, când se vor scurge fix douăzeci de ani de când am scris acest articol.

Va veni clipa când eu nu voi mai fi. Oare cum va fi această clipă? Voi închide ochii şi voi vedea lumină. O să simt cât de inremediabil este acest proces şi cât de independent este acesta. Imi pun des aceată întrebare: Oare cum te simţi când mori? Mi s-a dat să simt acest proces de 2 ori, în somn cei drept. E o senzaţie incomparabilă.

Eram pe un scaun, şi mi s-au închis ochii cu o putere ce mă depăşea. Senzaţia de inremediabil era omniprezentă, sufocantă. Am început să văd fum în jurul meu si lumină era ca prin ceaţă. O forţă invizibilă mă absorbea în sus şi simţeam disperată cum gata, nu mai pot schimba nimik, nu pot sa cer iertare. Când mori nu mai ai şansa de a îndrepta lucrurile. Nu aveam corp, erau doar gând, eram doar cuget şi gata. Forma rămăsese pe scaun.

Mulţi dintre noi trăiesc cu ziua de ieri, mulţi se tem de ziua de mâine. Puţini se gandesc la ce fac azi. Şi dacă mâine e ziua cea de pe urmă? Oare eşti gata pentru asta?

”Peste 100 de ani vom fi cu toţii morţi” Lama Norbu, film Little Budhha

Uhhh, ce goldies am avut. Acum stau şi mă umple sufletul de extaz, mă năpădesc trăirile din anii trecuţi, şi mă simt liniştită pentru că mi-am luat doza de ”destrăbălare”. Adoram serile, în care după un raid fără folos prin mall, după cumpărături multe şi inutile, după junk, ajungeam acasa. Apartamentul pe care-l închiriam în 3 era refugiul meu. Era singurul loc unde vroiam să fiu după o zi obositoare, plină de drumuri şi perepeţii. Era locul preferat după o noapte nebună sau după întâlniri romantice. Mai exact locul preferat era canapeaua de la bucatarie. Acolo mă furişam cu fetele mele, cu fumul de ţigară ca un perete printre noi, şi nopţi lungi de bârfit, dicutat, râs şi criticat.

Acolo Read the rest of this entry »

Textul de mai jos e bazat pe propria mea teorie şi nu o impun nimănui.

Toată lumea se crede bun, darnic şi foarte puţini dintre noi recunosc că sunt nişte mizerabili. Mai jos voi enumera anumite caracteristici după care vă puteţi autoanaliza. Acestea se bazează atât pe propria mea experienţă cât şi a celor apropiaţi mie.

1. Cum determeni mândria? Recunoaşte în gândul tău că-l iubeşti mai tare pe Dumnezeu decât te iubeşti pe tine. Sau dacă nu eşti religios, recunoaşte că iubeşti oamenii mai mult decât te iubeşti pe tine. Dacă ţi-e greu, sau te gândeşti de ce ar trebui să iubeşti tu mai tare pe altcineva nu pe tine, atunci eşti contaminat. Nu de aceea că aşa e scris în biblie, dar pentru că mândria orbeşte şi omul nu mai vede adevărata valoare a vieţii. Se pune mai presus de orice şi se dezvaţă a iubi.

2. Sigur te-ai certat cu cineva vreodată. Un prieten apropiat, sau iubită. Dup această ceartă această persoană a început să spună tuturor prietenilor voştri comuni cât de rea/rău eşti? Tu ai tăcut? Zîmbeai tuturor şi spuneai că a fost frumos ce a-ţi avut dar că a venit timpu să se termine. În gând însă ziceai că oamenii se vor întoarce spre tine pentru că nimănui nu-i plac oameni care îi pun să aleagă. Eşti meschin, şi manipulator şi în final eşti josnic.

3. Vrei maşină frumoasă şi haine de firmă? Te enervează toţi cei care au afaceri prospere şi crezi că toţi sunt nişte bandiţi ce fură bani de la oameni ca tine? Creză că statul ar trebui să înţeleagă odată că ţara se bazează pe cei asemenea ţie şi ar trebui să ai tu mai mult decât au cei care nu merită? Pentru că sunt proşti, şi răi, şi urâţi, şi vicleni… Asta se cheamă invidie. Dacă nu ai ajuns undeva în viaţă e doar vina ta. Energia pe care o pierzi ponegrindui pe ceilalţi foloseşte-o constructiv.

Întrebările de mai sus mi le pun deseori pentru că sun om, şi sunt slabă. Pentru că aşa vreau să devin mai bună şi să înţeleg odată şi pentru totdeauna, ce nu s-ar întâmpla cel mai important e SĂ RĂMÂNEM OAMENI.

Am citit vreun an în urmă ”Hoţii de frumuseţe” de P. Bruckner. Un roman înspăimântător pentru mine. Ceva care mi-a dat în cap, pentru că era despre mine. Despre hoţul meu personal. Nu voi scrie despre această carte, pentru cei interesaţi de psihologie este o adevărată pledorie a psihoanalizei.

Eram tânără, la cei 17 ani ai mei. Era puţin mai mare ca mine, era cel mai tăcut şi misterios băiat din liceu. Mă privea atât de senzual că nu înţelegeam pe ce lume mă aflu. M-a urmărit mult timp, nu-l vroiam şi căutam să-l evit. Până la urmă am renunţat, şi i-am dat o şansă. Peste o lună simţeam că suntem suflete pereche. Îi dedicam tot timpul liber. Stăteam cu orele la telefon. Mă devora, fără el eram ca fără vlagă. La a treia lună nu mai purtam machiaj, nu mai purtam decolteuri şi tocuri. Eram transparentă, nearanjată, mergeam cu ochii în jos de frică să nu-i plac cuiva. Am încetat să mă văd cu prietenii că să nu-l supăr. Nu trebuia să mă machiez, pentru că şi aşa eram cea mai frumoasă pentru el. Când voi îmbătrâni şi voi fi urâtă atunci voi avea voie sa folosesc rujuri şi alte chestii. Read the rest of this entry »

Cam cu vreo 2 ani in urmă, având idealurile despre dragoste pe care le aveam, aş fi fost gata sa merg la capătu lumii pentru alesul inimii mele, pe care-l credeam sortitul meu pe-ntreaga viaţă. Eram gata să trăiesc ca o martiră, aşteptându-l cu ochii înlăcrămaţi, sa oftez adânc in fiecare seară inainte de culcare, sa devin femeia puternică din spatele bărbatului, să mă chinui pentru clipe de fericire precare. De vina e poate natura puţin masochistă a femeilor, a femeilor din fosta societate sovietică, femei ce trebuiau să-şi satisfacă soţii cu lacrimi în ochi, să tacă pană acesta nu-i permitea să vorbească, şi multe alte aberaţii care incă mai bântuie mintea bolnavă a bărbaţilor noştri. Nu a fost să fie, nici sortitul nu-i sortit, nici martiră nu mai sunt, şi nici să mă chinui nu vreau.

Am schimbat toate astea pentru dimineţi de duminică fericite , trezită-n aşternuturi albe de saten, cu miros de cafea şi fresh de portocale, croissante cu unt, pijama de mătase care se scurge timid de pe umeri lasând ochiul curios al sânului să admire dormitorul luminos. Am schimbat trecutul pe iubit până la extaz, pe săruturi interminabile, pe fericire continuă. Iubi eu pot, m-am dat şi iubită. Dusă-n braţe si admirată, mereu frumoasă-n ochii sortitului meu. Insfârşit mă simt femeie. Lumea se învârteşte-n jurul meu şi sunt liberă. Acum aleg eu.

Cum a inceput  schimbarea? Atunci când am decis să mă iubiesc, să-mi iubesc calităţile, să-mi mâmgâi defectele, ca plâng şi ele din lipsa de dragoste şi se urâţesc. Am simţit dragostea adevărată cand m-am îndrăgostit de mine. Aici vorbesc despre dragostea firească, despre acceptare, dragoste smerită şi deloc narcisistă. Şi asa a inceput povestea mea cu sfârşit fericit. A fost odată o Cosânzeană…şi a trăit fericită până la adânci batrâneţe…

Cat traim invatam. Invatam lumea ca pe o carte, invatam oamenii, cum sa-i manevram/manipulam,invatam calcule/formule. Rari sunt cei dintre noi care invata despre ei insisi, se descopera si isi cunosc adevarata fiinta,cu bine si rau,se accepta si depasesc faza negarii. Spre asta tindem, si am ajuns abia la faza descoperirilor, invat pe zi ce trece mai multe.

Ma minunez de ce pot, sau mai bine zis de ce a creat cel de sus in mine, si ma minunez si mai tare cand accept sa-mi accept defectele, ma transform atunci. Omenirea nu realizeaza din pacate: adevarul lumii sta in fiecare dintre noi si ca adevarata fata a acestuia e adanc ingropata in fiecare fiinta.

Azi am realizat ceva important: sunt o copila meschina, vicleana, intentionata, chiar ticaloasa, fara scrupule. O copila stricata. Daca stau sa fac cronologia acestei trasaturi s-a cam infatisat pentru prima data in relatia cu tatal meu. Atunci am inteles ca daca fac ochii mari, inocenti, daca o joc pe neajutorata, zambesc naiv, ajutata de simtul meu inascut de a pune intrebari ciudat de ciudate si stupid de naive (de ex.: oare cainii din diferite tari vorbesc in diferite limbi? si serios ma intereseaza raspunsul, daca stie cineva va rog scrieti-l) par adorabila in fata ochilor barbatesti. Si am adoptat aceasta fata, mi-am nationalizat-o, si e parte din mine, sau mai bine spus sunt “eu” descoperita. Ma joc, ma joc cu focul, cu pasiunile barbatilor, viciile si slabiciunile lor, ii fac puternici, se simti titani, demiurgi, poeti, artisti. Asta fac, si ma incanta, dar o fac din cele mai pure porniri de a face pe plac altora. Vreau sa fiu muza pentru cei din jurul meu. Am inteles ca asa pot sa construiesc si sa daram, de la mici cotete pana la cetati intregi, pot transforma potentialul in aur, si invers. Sunt fericita ca am acest talent dar ma sperie puterea pe care o capat. E un dar, de la cineva de sus, acum ramane doar sa-i decopar rostul.

A fost odata ca niciodata si asa m-am facut cu un anonimat. De ce am ales anonimatul? Pentru mine e simplu, avand o anumita imagine in lumea pe care o populez cu atata drag, nu am vrut sa intalnesc pareri sceptice. Multi dintre prietenii mei nu ma cunosc ca fiind o visatoare si poet in suflet. Alti oameni nu prea ma au aproape de inima si asta i-ar fi oprit din a face cunostinta cu scrierile mele. Un alt motiv pentru anonimat e zambetul pe care-l capat cand ma intreaba vreun prieten/cunoscut/locuitor al listei mele din messanger “cine-i cosanzeana? scrie foarte frumos”.

Read the rest of this entry »

Dupa oranduiala istoriei, nestirea omeneasca, naivitatea populara, am ajuns sa am 2 patrii. De bine, de rau, asta e, cu asta traim. Patria mama, cea ce pe buna dreptate ar fi trebuit sa ma gazduiasca, si patria ce pe buna lege ma gazduieste.

Viata mea acum e impartita intre cele doua orase din cele doua patrii ale mele. E Chisinaul, ah Chisinaul, orasul tacut, timid, palid la fata, plin de speranta, dar prea fricos sa-si construiasca singur viitorul. Copil plapand. Chinuit de arsita si necioplire. Aici mi-as trai batranetele, pe strazile verzui si linistite. Peisaj ce corespunde in totalitate distinului agrar al tarii pe care o reprezinta. O scena de teatru invechita, cu trecut glorios. Mai sunt actori interesanti, personalitati umbrite, mai apar pe unde si unde, mai apare speranta. Se mai intorc plecatii, mai aduc extazul de peste hotare, idei si dorinta de a schimba ceva. Da, asta e calitatea sa principala. Ofera odraslelor sale posibilitatea de a ramane in istorie schimbandui traiectoria in istorie.

Si Bucurestiul, da Bucurestiul, un adolescent cu iz parizian, mai increzator, chiar arogant, privind de sub palarie pe noi veniti, cu ochi de atot stiutor. Oras scump la vorba, dar plin de elemente galagioase. Un oras ce-si revendica trecutul cultural. Oras ce-si revendica speranta. Precum ateneul, usor simplist la aratare, odata trecand de usile scartainde(mediocritate), nimeresti intr-o lume a muzicii, a teatrului, a flirtului, lacrimilor de bucurie, impresii si fotografii alb negru. Mult mai multe zambete si seri fara de plictiseala.