M-am răstit la el azi pentru că eram supărată. Supărată pentru că ştie că o sa aştept vreo 4 ore într-un aeroport din oraşul în care se află acum şi nu va veni să mă vadă. Ne-am vazut o săptămână în urmă. Dar el nu ştie că asta e motivu. El m-a rugat să sun pe cineva şi eu am strigat la el, că de ce face aşa, de ce organizează totul fără să mă întrebe. Acum e supărat şi eu sunt tristă pentru că nu i-am spus că vreau să-l văd.

Deseori ne certăm din mândrie, pentru că suntem prea mândri să recunoaştem că avem nevoie unul de altul. De multe ori rămân frustrată pentru că are treabă până târziu şi eu trebuie să merg acasă fără să petrec timp cu el. În tot acest timp eu sunt bosumflată şi mă crede nesimţită. Eu doar vreau să stau cu el, să luăm cina împreună, dar el nu ştie asta. El îşi face griji că ceva se întâmplă cu relaţia noastră.

Azi mi-a scris că distrug relaţia, că sunt mult prea mândră şi nu îl ajut. Acum mă pregătesc de drum, şi nu mă bucură deloc pentru că mă voi gândi tot timpu din ce motiv prostesc ne-am certat. Poate dacă el ştia că vreau să-l văd, avea să facă tot posibilul să vină. Păi el nu vrea să mă vadă, vă veţi întreba voi, vrea sigur că vrea, dar creierul bărbaţilor e foarte unilateral. El are planificate întâlniri şi acolo îi este gândul. El vrea dar ideea că trebuie să pună afacerea pe roate predomină. Pentru că o face pentru iubita lui. Sau poate că a vrut să-mi facă o surpriză. Sau poate l-am sâcâit atât de mult cu obişnuinţa de a ascunde dorinţele, de a mă ruşina cu ele încât chiar nu vrea să mă vadă? Oare de ce noi femeile ne sfiim să spunem ce dorim? Doar asta ne face şi pe noi ferice şi pe ei.

De ce ne ascundem după măşti de fete cuminţi, timide, măşti care ne fac să suferim pe toţi?

sursă poză

No related posts.