De fiecare dată când mă apuc să scriu despre vreo personalitate de altă dată, mă apucă o stare de nostalgie tristă, îmi vine să oftez, balansându-mă între dorul faţă de acele epoci şi repulsia pe care mi-o creează greutatea sufocantă de altă dată.

Azi scriu despre o personalitate complet uitată de noi, cei nemulţumiţi şi ignoranţi. Gheorghe Gore, a cărui familie locuia în Moldova de prin sec. XVI. S-a născut la Iaşi, tatăl său Spiridon, îşi mută famili în s. Ghindeşti, jud. Soroca, pe când Gheorghe avea 13 ani. De aici merge la Chişinău, şi mai apoi la Moscova pentru a-şi continua studiile. Lucrează ca cinovnic în cancelaria guvernatorului Basarabiei, iar de la 7 martie 1866 a devenit redactorul părţii neoficiale a ziarului Buletinul gubernial basarabean. După ce pleacă din redacţie activează ca notar pentru că este jurist de profesie.

O fire modestă, care nu înţelegea cât de important a fost aportul lui pentru cultura română din Basarabia.  Gheorghe Gore visa, pe lângă alţi emeriţi boieri, să asiste la renaşterea vechii Moldove, readucerea vieţii spirituale româneşti pe plaiurile Basarabiei. A fost unul dintre primii publicişti care scria în rusă despre scriitori de peste Prut ca: D. Cantemir, Gh, Şincai, Al. Donici, V. Alecsandri. Acesta încerca să indemne intelectualii basarabeni să fie mai atenţi la mişcarea culturală din regat. Buletinul gubernial, însera pagini istorice, sociale, literare, investigaţii folcloristie, chiar şi tipărirea unor citate din poezii fără traduceri, pentru ca cititorii să savureze opere româneşti în original. Chiar dacă ceea ce era publicat erau simple traduceri, adaptări după original, rămân o dovadă de curaj incontestabil, de a dovedi un adevăr. Printre multele traduceri, Gh. Gore este primul care traduce Mioriţa în rusă, o sursă de aur pentru cei însetaţi de istorie, de cultura românilor.

A avut o viaţă grea, o ascensiune ierarhică şi mai grea, şi şi-a văzut cât de cât visul, unei mari cariere, realizat abia prin fiul său, Pavel Gore, unul dintre cei mai vestiţi şi faimoşi genealogişti Basarabeni. Despre acesta din urmă vă voi povesti în alt articol din seria Basarabia Necunoscută.

Voi încheia această poveste semitristă printr-un citat din textul scris de Iurie colesnic la adresa lui Gheorghe Gore:

”Credem că în publicistica basarabeană Gh. Gore a fost o primă rândunică ce-a croit calea pentru viitoarele pleiade de publicişti, care vor scrie şi edita pagini în limba română.

Primele rândunele nu fac primăvara. dar sunt semnul ei sigur…”

Sursa: Basarabia Necunoscută de Iu. Colesnic

Eram în dormitorul lui, stateam pe pat cu un pahar de  Merlot în mână, şi ne simţeam bine privind nu ştiu ce emisiune de divertisment. La un moment dat mă strange-n braţe, buzele noastre se apropie neruşinos de tare. Realizez ce fac, şi dau înapoi. Nu, nu fac asta. Nu asta plănuisem, mai ales că eram într-o relaţie cu cineva care-mi plăcea.

Ne uitam mai departe la TV de parcă nu se întâmplase nimic. Uitasem cu desăvârşire momentul stupid. Poate din această cauză am mai ajuns odată la acelaşi rezultat. Mă trezesc strânsă-n braţe din care realizez că nu pot scăpa. Înţelesesem atunci că nu mai pot nega. În gând îmi veni doar ideea ”Sunt şi eu om, cum crede că pot rezista ispitei”. Mi-am întins buzele spre ale lui, şi într-un târziu s-a întâmplat. Acel sărut a fost ca o mie de focuri de artificii, a fost sărutul vieţii mele, cel care mi-a pecetăluit-o. Am simţit cum toate emoţiile mele buhnesc ca focurile de bengal. Sărutul a continuat multe minute după aia. Eram în pat când s-a întâmplat, şi am simţit de câteva ori ca aş fi vrut să mă opresc, că nu mai era aşa de grandios, după care iar apăreau artificii. M-am luptat cu mine degeaba, pentru că ştiam că nu voi găsi curajul să zic nu, chiar dacă aş fi vrut. Am ales să merg pe calea aceasta şi trebuia să suport consecinţele.

Va urma…

sursa pozei Istock

Din negura vremii, pădurea timpului, anii omului, rar mai licăreşte pe unde şi unde numele Constantin Mimi. O uitare nemeritată i-a acoperit chipul ilustru, şi patriot. Familia Mimi nu avea rădăcini mari în Basarabia, Alexandru Mimi, albanez de origine, era un arendaş de moşii ce reuşise să adune o avere bună. S-a însurat cu grecoaica Aglaida Vacamei cu care a avut 3 fete şi un băiat: Elena, Alexandra, Ana, şi Constantin. Acesta din urmă s-a născut la 10 martie 1868, a fost împărtăşit de Teodor Baltaga şi dascălul Avacum Sandul, naşii i-au fost cameriunkerul Curţii Imperiale Constantin Dimitrie Moruzi, şi Maria Cioresco.

Copilăria şi-o petrece la Ursoaia, jud. Tighina, după terminarea Liceului Nr. 1, studiază dreptul la Uiversitatea din Odesa, pe care o absolveşte cu diplomă de gradul I. În această perioadă descoperă pasiunea pentru cultivarea viţei de vie, şi pleacă în Franţa unde urmează Şcoala Superioară de Agronomie din Montpellier, unde însuşeşte arta cultivării viţei şi producerii vinurilor, kognacurilor. Toate aceste cunoştinţe le pune în aplicare la moşia sa de la Bulboaca, unde cultivă noi sorturi de viţă de vie. El a fost cel care a adus Soiu Aligote în Moldova. La Bulboaca produce vinuri în cantităţi mare pe care le exportă la Moscova, Odesa, Vladivostok.

A participat activ la viaţa socială a Basarabiei, ca membru şi mai apoi preşedintele Zemstvei Guberniale din Tighina, ajută la telefonizarea acestui judeţ, micşorarea analfabetismului, a finanţat scoli parohiale, a ajutat familiile sărace cu mulţi copii implicându-i în creşterea oilor, etc. Unul dintre meritile sale cele mai mari este aportul la refacerea Viticulturii în Basarabia. Şi anume la plantarea soiurilor europene de struguri şi la implementarea unei viticulturi moderne. El a fost personalitatea care a influenţat cel mai mult acest proces. Cred că azi, noi urmaşii săi, îi datoram cele peset 180 de fabrici de vin, faima de producători, şi mândria poporului nostru.

În 1913 22 ianuarie ajunge în fruntea Zemstvei Guberniale a Basarabiai, ajunge Guvernatorul Basarabiei, ulimul guvernator al Basarabiei, ce domneşte până la unirea din 1918.

După unire a fost scos din viaţa publică a Basarabiei, acesta având timp suficient să se ocupe de moşia de la Bulboaca. În 1926 eszte numit director al Centralei Bancii Naţionale din Bucureşti.  S-a stins din viaţă la 17 aprilie 1935, fiind înmormântat la cimitirul creştin otodox din Chişinau.

De-a lungul vieţii s-a învrednicit cu multe ordine şi medalii. A fost cavaler al ordinelor Sf. Ana de gradele 2 şi 3, Sf. Stanislav de gradul 2, Sf. Vladimir de gradul 4. Un foarte bun strateg, şi organizator. Avest fapt e datorat de averea pe care o adunase: deţinea 991 desetine şi 1500 stânjeni pătraţi din moşia Baccealiei, Tighina, şi 700 desetine din Mosia satului Cobusca Noua. La 28 iunie 1914 a fost trecut în Curtea Nobilimii.

Alte date interesante:

Vila de iarnă a Familiei Mimi. Aceasta a fost construită în stil Neobaroc, puţin caracteristică clădirilor deja existente. Era amplasată lângă altă casă frumoasă cea a Zamfirei Kazimir Keşko.

Aş fi vrut să scriu şi să scriu, despre această personalitatea, despre strămoşii lui, şi urmaşii, dar mă opresc aici, vă las să descoperiţi o lumea minunată, a unor personalităţi venite de pe alte meleaguri, şi care şi-au demonstrat patriotizmul, mult mai bine decât băştinaşii. Această personalitate merită ştiută.

Surse: Basarabia Necunoscută de Iurie Colesnic

Constantin Mimi, Viaţa Consacrata Basarabiei de Constantin Ciobanu

A patra zi a fost şi mai ciudat, ne cunoşteam de-o viaţă, în ochi se vedeau sclipiri de-ndrăgostiţi, mă îmbrăţisa. Ca o rândunică mă ascundeam la ureceha lui. Îl vedeam puternic ca un titan, dar atât de dăruit mie. Am adormit în acelaşi pat, pur şi simplu am dormit. Noaptea respiram greu căci mă strangea nespus de tare, prin somn. Dimineaţa, puţin sfiită de uşurinţa mea nocturnă, am fugit repede-n dormitoru’  meu. Bate la uşa, îmi întinde cheile de la camera lui ”Ai uitat ceva la mine” îmi zice el. Pierdută, cu gândul la ce aş fi putut pierde la el? Parcă nu adusesem nimik cu mine şi nici nu scosesem nimik de pe mine . Era cel mai frumos buchet de lalele, cu trei inimioare printre ele.  Era 14 februarie. Am reacţionat bolnav la asta. Mă sfâşiiau sentimentele de bucurie şi negare a ceea ce simţeam. Era total pe neaşteptate ceea ce nutream pentru el. Jos, în lobby i-am zis mulţumesc, şi atât.

Următoarea seară, nu promitea nimik. Aveam câte un pahar de Merlot în mână…

Era la mijlocu’ lu februarie. Frig dar fără omăt. Eram 2, eu şi el, în unul dintre cele mai mari oraşe ale lumii. Un oraş rece, cu vitrinele imbrobodite de cele mai scumpe bra(e)duri din lume. O lume aparte în care noi, pici afacerişti, am plecat să cucerim o piaţă enormă. Eram singuri printre milioane de oameni preocupaţi, străini şi indiferenţi. Oameni a căror scopuri se limitau la a ajunge în timp util la serviciu şi a lua salariu pentru platitul facturilor. Ziua întâlniri de afaceri, seara plimbări pe strazile luminoase ale oraşului vechi.

În avion eram doar colegi de lucru, care flirtau puţintel. Acum însă, mergem de mână pentru că am înteles: suntem doar noi doi într-o mare gloată de oameni. Eram în metrou, îi simţeam mâna fermă în jurul taliei. Parfumul fin, şi dorinţa de a mă proteja. Asta era a doua zi a călătoriei noastre. În a treia deja mă îmbrăţişa tot timpul, era gelos pe privirile celor ce mă admirau, protector ca un tată, gingaş ca un copil. Am adormit aparte, eu în dormitoru’ meu, el în al său, dar cu gandurile în acelaşi pat. A patra zi…

Va continua…